facebook
google
linkedin

Decizia nr. 265/2014 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal

Decizia nr. 265/2014 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 372 din 20.05.2014.

În vigoare de la 20.05.2014

Augustin Zegrean – preşedinte
Valer Dorneanu – judecător
Toni Greblă – judecător
Petre Lăzăroiu – judecător
Mircea Ştefan Minea – judecător
Daniel Marius Morar – judecător
Mona-Maria Pivniceru – judecător
Puskas Valentin Zoltan – judecător
Tudorel Toader – judecător
Afrodita Laura Tutunaru – magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, excepţie ridicată din oficiu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală în Dosarul nr. 5.714/118/2012 al aceleiaşi instanţe şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 264D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.

4. În susţinerea punctului său de vedere, reprezentantul Ministerului Public relevă cele două opinii existente în doctrină cu privire la modul de interpretare şi de aplicare a legii penale mai favorabile (global sau pe instituţii autonome). De asemenea, face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi la jurisprudenţa Curţii de Casaţie din perioada interbelică din anii 1970 şi 1971. În ceea ce priveşte noţiunea de lex tertia, aceasta are în vedere acele situaţii prin care condiţiile unui fapt juridic sunt separate de efectele aceluiaşi fapt juridic, nu şi aplicarea unor legi diferite cu privire la instituţii juridice diferite (fapte juridice diferite), dar în mod unitar cu privire la condiţiile de existenţă ale unei instituţii şi efectele acelei instituţii. Aplicarea legii penale mai favorabile în cadrul fiecărei instituţii autonome nu contravine principiului legalităţii, nu este creată o lex tertia. Lex tertia apare atunci când sunt preluate condiţiile de existenţă ale unei instituţii dintr-o lege, iar efectele aceleiaşi instituţii sunt preluate dintr-o altă lege, respectiv atunci când sunt combinate dispoziţii de favoare din legi diferite în cadrul aceleiaşi instituţii juridice.

5. În continuare, reprezentantul Ministerului Public arată că aplicarea legii penale mai favorabile raportată la instituţii autonome nu contravine conceptului de lege penală. Codul prevede în art. 173 că prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Noţiunea de dispoziţie cu caracter penal avută în vedere de legiuitor are sensul de prevedere penală, iar nu de element component în structura normei juridice penale. Prevederea penală poate fi o dispoziţie cu caracter penal de parte specială ce cuprinde actul de conduită interzis şi sancţiunea aplicabilă pentru săvârşirea acelui act. Prevederea penală poate fi orice dispoziţie cu caracter penal dintr-o normă penală generală ce reglementează o instituţie a dreptului penal, cum ar fi, de exemplu, concursul de infracţiuni, recidiva sau o cauză care înlătură răspunderea penală. Dispoziţiile cu caracter penal se pot regăsi fie în aceeaşi lege penală (de exemplu, Codul penal), fie pot fi cuprinse în diferite legi penale speciale. Noţiunea de lege penală nu priveşte în mod automat un întreg act normativ care aduce atât modificări ale limitelor de pedeapsă pentru o anumită infracţiune, cât şi modificări ale altor instituţii, cum ar fi concursul de infracţiuni, recidiva, măsuri de individualizare ale executării pedepsei etc. Aşadar, unitatea priveşte dispoziţia penală, iar nu întreaga lege în cuprinsul căreia se găseşte acea dispoziţie penală.

6. În sfârşit, se mai susţine că instituţiile autonome sunt instituţiile al căror mecanism de aplicare funcţionează separat de încadrarea juridică a faptei şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de existenţă sunt diferite de faptul juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome. Efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de acelaşi tip de fapt juridic. Operaţiunea de aplicare a acestor instituţii este autonomă în cadrul evaluării legii penale mai favorabile. Instituţiile autonome presupun o etapă distinctă de aplicare, ulterioară stabilirii încadrării şi/sau pedepsei, necondiţionată de încadrarea într-o anumită lege penală şi/sau de pedeapsa ori limitele de pedeapsă stabilite conform unei legi penale, în cazul succesiunii de legi penale în timp. Modul în care legiuitorul concepe anumite instituţii – separat şi necondiţionat de încadrare şi/sau pedeapsă – relevă caracterul autonom al acestora (de exemplu, art. 9art. 10art. 15art. 17art. 22 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal).

7. Ulterior dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a transmis concluzii scrise prin fax.

C U R T E A,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

8. Prin Încheierea din 27 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.714/118/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, excepţie ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului în materie penală formulat împotriva unei decizii penale pronunţate la data de 8 mai 2013, deci anterior intrării în vigoare a actualului Cod penal, prin care inculpata a fost condamnată la pedepse cu închisoarea pentru comiterea, în concurs real, a două infracţiuni de înşelăciune, prevăzute de art. 215 alin. 13 dinCodul penal din 1969, şi a unei infracţiuni de fals, prevăzută de art. 291 din acelaşi Cod penal.

9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că prevederile criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 61 referitor la Parlament ca unică autoritate legiuitoare a ţării, deoarece, deşi dispoziţiile art. 5din Codul penal, care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, sunt, în sine, constituţionale, apreciază că, prin modul în care sunt interpretate şi aplicate în practica organelor judiciare, pot genera încălcări ale Legii fundamentale, ajungând la combinarea de prevederi mai favorabile din legi penale succesive, împrejurare de natură a conduce la crearea unei lex tertia. Astfel, în vechea reglementare, tratamentul sancţionator pentru infracţiunea de înşelăciune era mai aspru, respectiv închisoare de la 3 la 15 ani, pe când în actualul Cod penal fapta respectivă prevăzută de art. 244 alin. (1) şi(2) este sancţionată cu închisoare de la 1 la 5 ani. Altfel spus, pornind de la tratamentul sancţionator din legea nouă, care este mai favorabil în raport cu limitele speciale de pedeapsă, în cazul aprecierii legii penale mai favorabile pe instituţii autonome, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale ar fi cel din vechiul Cod penal, anterior modificării prin Legea nr. 63/2012, motiv pentru care s-ar constata împlinit la data de 13 martie 2013, în timp ce, dacă legea penală mai favorabilă ar fi aplicată în mod global, termenul de prescripţie specială ar fi cel prevăzut de legea nouă, urmând să se împlinească abia la data de 13 septembrie 2015. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va trebui să aleagă una dintre cele două modalităţi de stabilire a legii penale mai favorabile, care, în funcţie de opţiune, poate conduce fie la încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale (pentru o faptă de înşelăciune comisă la data de 13 septembrie 2005), fie la continuarea procesului penal.

10. De asemenea, în mod similar, se pune problema şi în ce priveşte alegerea tratamentului sancţionator aplicabil pluralităţii de infracţiuni în forma concursului, în situaţia în care instanţa ar îmbrăţişa o opinie sau alta.

11. În susţinerea sesizării se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţă exclusivă de a se pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, Curtea Constituţională este obligată să intervină ori de câte ori asemenea interpretări aduc atingere prevederilor fundamentale, aşa cum este cazul şi în speţa de faţă (a se vedea Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 şi Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011). Pe de altă parte, Curtea a mai stabilit că nu se pot combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze (a se vedea Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011).

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

13. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Astfel, prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale prin care se reglementează aplicarea legii penale în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu timpul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni. Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de aspecte, determinarea nefiind un proces abstract, ci unul concret în raport direct cu fapta comisă şi cu autorul ei. Aşa fiind, stabilirea legii aplicabile poate fi făcută numai de către instanţa de judecată, singura competentă să decidă cu privire la sensul, înţelesul şi modul de aplicare a normelor criticate. Argumentele utilizate în motivarea excepţiei privesc tocmai aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele de judecată învestite cu soluţionarea unor dosare având ca obiect aplicarea legii penale mai favorabile, aspecte ce excedează controlului de constituţionalitate.

14. În acest context, Avocatul Poporului face trimitere la deciziile nr. 1.470/2011 şi nr. 543/2013 prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că, din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. Or, până la data emiterii punctului său de vedere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat printr-un recurs în interesul legii în privinţa interpretării şi aplicării prevederilor art. 5 din Codul penal.

15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

C U R T E A,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2310 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5, cu denumirea marginală Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, din Codul penal din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009), publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, şi care, potrivit art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, cu următorul conţinut:

(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.”

18. Curtea constată că între momentul sesizării sale prin Încheierea din 27 martie 2014 şi momentul pronunţării prezentei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, prin care a statuat că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei. Prin urmare, având în vedere rolul său de garant al supremaţiei Constituţiei, precum şi efectele juridice pe care această decizie le produce, conform art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională se va pronunţa şi asupra aspectelor ce ţin de compatibilitatea art. 5 din Codul penal, în interpretarea dată de instanţa supremă, cu dispoziţiile Legii fundamentale.

19. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (1) referitor la Parlament ca unică autoritate legiuitoare a ţării.

20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că principiul activităţii legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracţiunilor săvârşite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalităţii, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în art. 1 alin. (5) că “În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. În materie penală, art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală consacră regula potrivit căreia “Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.”

21. De la această regulă sunt admise două excepţii, constând fie în retroactivitatea, fie în ultraactivitatea legii. Aceste excepţii se aplică în situaţiile de tranziţie determinate de succesiunea legilor penale, atunci când o infracţiune este săvârşită sub imperiul legii penale anterioare însă făptuitorul este urmărit penal, judecat ori execută pedeapsa sub imperiul noii legi penale. Problematica aplicării legii penale în situaţiile de tranziţie a determinat exprimarea a două curente de opinie diametral opuse: teza ultraactivităţii legii vechi, potrivit căreia în caz de tranziţie se va aplica legea existentă în momentul săvârşirii infracţiunii, şi teza retroactivităţii legii în vigoare, potrivit căreia în caz de situaţie tranzitorie se va aplica noua lege penală.

22. Deoarece niciuna dintre cele două soluţii nu era pe deplin echitabilă, nu răspundea exigenţelor privind egalitatea de tratament juridic, literatura, practica judiciară şi legislaţia modernă au impus o a treia soluţie juridică, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex, principiu potrivit căruia în cazul situaţiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituţional în anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art. 15 alin. (2) că “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”, iar odată cu revizuirea Legii fundamentale, tot prin art. 15 alin. (2), principiul a fost extins şi la faptele contravenţionale, în sensul că “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

23. În doctrina de specialitate şi practica judiciară au fost exprimate două opinii privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile.

24. Potrivit primei opinii, legea penală mai favorabilă se determină prin compararea legilor succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile şi, în final, aplicarea acesteia în ansamblu. Principiul care fundamentează această orientare doctrinară şi jurisprudenţială este cel conform căruia legile se compară, dar nu se combină.

25. Susţinând această soluţie, doctrina şi jurisprudenţa au relevat că o combinare a dispoziţiilor mai favorabile dintre două legi succesive este hibridă şi duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecinţă inadmisibilă, deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului. Acest punct de vedere se sprijinea şi pe un argument de text, respectiv art. 13 din Codul penal din 1969, care statua că, în ipoteza în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, subliniindu-se că este vorba de lege şi nicidecum de dispoziţiile mai favorabile din legile succesive. De altfel, şi actualul Cod penal a preluat în art. 5 aceeaşi soluţie potrivit căreia “În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”, astfel că raţionamentul îşi păstrează valabilitatea şi raportat la dispoziţiile legale în vigoare.

26. În acelaşi sens, şi o parte a doctrinei recente a considerat că principiul “mitior lex” este greşit aplicat atunci când sunt combinate dispoziţiile mai favorabile infractorului cuprinse în legile penale succesive, cu rezultatul obţinerii unei “lex tertia”. Aceasta întrucât, prin selectarea şi îmbinarea dispoziţiilor penale mai blânde cuprinse în legile penale succesive, judecătorul nu se limitează la aplicarea legii penale, ci creează o lege penală proprie. Aşadar, prin acest procedeu combinatoriu judecătorul îşi depăşeşte atribuţiile sale şi pătrunde nepermis în domeniul legislativului realizând un abuz de putere, astfel că nu există niciun argument care să justifice îmbinarea a două sau mai multe legi penale. În sfârşit, se arată că o asemenea concepţie nu se poate sprijini nici măcar pe una sau mai multe dispoziţii din legea de punere în aplicare a noului Cod penal, cu privire la care se afirmă că ar îngădui acest hibrid normativ, întrucât legiuitorul nu îşi poate transmite, prin niciun act normativ, puterea sa legiuitoare în domeniul autorităţii judecătoreşti, rezultatul unei asemenea combinări neputând fi decât în contradicţie cu prevederile constituţionale.

27. Potrivit celei de-a doua opinii, legea penală mai favorabilă se determină prin raportare la fiecare instituţie care se aplică în mod autonom, astfel că, dacă încadrarea faptei s-a făcut după una dintre legi, care era mai favorabilă, aceasta nu exclude aplicarea dispoziţiilor din cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracţiuni, dacă acestea sunt mai favorabile. Se arată că, de pildă, concursul de infracţiuni face parte dintre acele instituţii juridico-penale (ca şi prescripţia, suspendarea executării pedepsei ş.a.) ale căror reguli se aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea juridică a faptelor după legea nouă sau după cea anterioară.

28. Autorii acestei opinii susţin că, fără a contesta că în perioada analizată au existat opinii favorabile ideii de aplicare globală a legii penale mai favorabile, acestea nu sunt de natură să contrazică afirmaţia potrivit căreia doctrina majoritară (atât numeric, cât şi ca prestigiu) a fost şi rămâne fidelă ideii de aplicare a legii mai favorabile în mod distinct pentru fiecare instituţie autonomă.

29. Examinând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, Curtea constată că, pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, “în cazul faptelor săvârşite sub imperiul Legii nr. 87/1994 şi al judecării lor după intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, pot beneficia de cauzele de impunitate sau de reducere a pedepsei reglementate de art. 10 din această lege numai cei în sarcina cărora s-a reţinut, prin aplicarea art. 13 din Codul penal, săvârşirea unei infracţiuni fiscale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005″. Observând şi că, prin art. 16, Legea nr. 241/2005 a abrogat expres, în totalitate, Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, instanţa supremă a reţinut că principiul legii penale mai favorabile “impune aplicarea «legii» mai favorabile în ansamblu şi nu doar aplicarea unora dintre «dispoziţiile mai favorabile» ale acelei legi. Ca atare, în raport cu principiul menţionat, nu se poate recurge la combinarea unei dispoziţii mai favorabile dintr-o lege cu dispoziţii din altă lege, fiindcă în acest fel s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la crearea unei a treia legi, ceea ce nu ar fi îngăduit” (Decizia nr. 8 din 21 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008).

30. Contrar celor statuate anterior prin recursul în interesul legii menţionat mai sus care reprezintă o soluţie de principiu referitoare la problema aplicării legii penale mai favorabile, recent, printr-o hotărâre prealabilă, pronunţată în baza prevederilorart. 475477 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având de dezlegat problema de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripţiei răspunderii penale, respectiv dacă prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, a statuat că “În aplicarea art. 5 din Codul penal, […] prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei.” În motivarea deciziei se arată că “determinarea instituţiilor care pot funcţiona autonom este o preocupare importantă în practica judiciară penală actuală datorită necesităţii de a stabili modul de aplicare a legii penale mai favorabile”, precum şi că “instituţiile autonome sunt instituţiile al căror mecanism de aplicare funcţionează separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de existenţă sunt diferite de faptul juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome”. Se mai statuează că “Având în vedere că efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de acelaşi tip de fapt juridic, instituţiile enumerate mai sus sunt autonome şi între ele, nu doar faţă de incriminare şi sancţiune”. (Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014).

31. Abordând problema legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a decis în practica sa că prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din raţiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni (Decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007). Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legată de fapta comisă şi de autorul ei (Decizia nr. 834 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 octombrie 2007).

32. Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecinţelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condiţiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală şi, în sfârşit, criteriul pedepsei. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat că “Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.” Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a statuat că “aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).

33. Prin urmare, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti pot dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 din Codul penal, în intervalul cuprins între momentul săvârşirii faptei şi momentul judecării definitive. Aşa cum însăşi Constituţia dispune în art. 15 alin. (2), Curtea observă că obiectul reglementării, art. 5 din Codul penal, are în vedere “legea” penală sau contravenţională mai favorabilă şi nicidecum dispoziţiile/normele penale mai favorabile.

34. Specific analizei efectuate de Curte în prezenta cauză este faptul că în discuţie se pune problema aprecierii legii penale mai favorabile prin compararea dispoziţiilor a două coduri penale, respectiv Codul penal din 1969 şi actualul Cod penal. Codurile se supun aceloraşi reguli generale ce guvernează raţiunea, scopul, necesitatea oricărui sistem de drept, însă, spre deosebire de reglementările modificatoare punctuale, dispun cu privire la o tipologie largă de relaţii sociale. Astfel, potrivit art. 18 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, “În vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri.” Tocmai de aceea, în cazul proiectelor de coduri comisiile de specialitate vor întocmi teze prealabile care să reflecte concepţia generală, principiile, noile orientări şi principalele soluţii ale reglementărilor preconizate.

35. Adoptarea noului Cod penal a fost impusă din punct de vedere teleologic de raţiuni a căror sorginte publică este dată atât de reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spaţiului comun de libertate, securitate şi justiţie, cât şi de noua filosofie penală a statului român. Din această perspectivă, actualul Cod penal consacră o viziune diferită faţă de vechiul Cod penal: deşi au fost preluate majoritatea faptelor penale ce se găseau şi în reglementarea anterioară, pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate. Însă, din analiza de ansamblu a dispoziţiilor din noul Cod penal, se poate constata existenţa caracterului mai favorabil a unor instituţii din vechea reglementare, instituţii pe care doctrina le-a calificat ca fiind autonome. În această situaţie se găsesc, de exemplu, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, concursul de infracţiuni ori prescripţia specială. Astfel, pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în actualul Cod penal este impusă condiţia referitoare la pedeapsa aplicată care să fie de cel mult 3 ani, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 pedeapsa aplicată putea să fie de 4 ani. De asemenea, în cazul concursului de infracţiuni, în actualul Cod penal se prevede că, atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă automat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani. Tot astfel, în situaţia prescripţiei, actualul Cod penal consacră în art. 155 alin. (4) împlinirea termenului de prescripţie, indiferent de numărul întreruperilor, dacă s-au depăşit cu încă o dată termenele generale prevăzute de art. 154, în timp ce în Codul penal din 1969, anterior modificării operate prin Legea nr. 63/2012, prescripţia se socotea împlinită dacă se depăşeau termenele generale cu încă jumătate.

36. Fără a intra într-o analiză comparativă şi punctuală pe fiecare instituţie de drept penal – analiză care aparţine prin excelenţă instanţelor de drept comun, întrucât prin actualul Cod penal au fost diminuate pedepsele, Curtea constată că raţiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de a impune un tratament sancţionator mai blând pentru inculpaţii care se află la prima confruntare cu legea penală şi care, indiferent de forma de vinovăţie, comit o singură faptă penală, iar nu o pluralitate de infracţiuni. Alta este situaţia inculpaţilor care persistă într-un comportament antisocial prin săvârşirea mai multor infracţiuni, situaţie în care legiuitorul a urmărit să instituie un tratament sancţionator mai sever, al cărui rol preventiv constă în descurajarea celor tentaţi să lezeze repetat valorile sociale ocrotite de legea penală. De altfel, intenţia legiuitorului rezultă şi din Expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căreia, “Într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni.”

37. Curtea consideră că intenţia legiuitorului nu trebuie şi nu poate fi ignorată. O atare concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident, însă nu prin combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar, s-ar anula voinţa mai sus relevată care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate organic într-un nou cod şi nicidecum dispoziţii ori instituţii autonome. Altfel spus, în caz de tranziţie, judecătorul este ţinut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, aşa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, aşa cum este cazul actualului Cod penal. Soluţia se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deşi fiecare cu o concepţie unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală.

38. Împrejurarea că, anterior apariţiei noului Cod penal, Curtea Constituţională a sancţionat punctual un înţeles contrar principiului legii penale mai favorabile în cazul unor instituţii de drept penal material (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.092din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013 – referitoare la prescripţia specială, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011 – referitoare la acordul de recunoaştere a vinovăţiei) nu contravine argumentelor de mai sus, deoarece, în acele decizii, norma mai favorabilă s-a integrat în cuprinsul aceluiaşi act normativ, nefiind modificată viziunea de ansamblu a reglementării. Astfel, legea de modificare a termenului de prescripţie specială (art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012) a fost încorporată în legea de bază (respectiv Codul penal din 1969), pierzându-şi identitatea şi integrându-se deplin în filosofia de ansamblu a reglementării existente. Situaţia este în mod vădit diferită în cazul succesiunii în timp a două coduri penale, întrucât într-o atare ipoteză se schimbă opţiunea puterii legislative cu privire la însăşi filosofia politicii penale. Această nouă concepţie nu putea nicidecum să aibă în vedere posibilitatea îmbinării dispoziţiilor celor două legi pentru a obţine o a treia lege (lex tertia).

39. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o speţă relativ recentă, deşi nu a menţionat in terminis acest lucru, a statuat că respectarea dispoziţiilor art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impun, în cazul legilor penale succesive, alegerea globală a legii penale mai favorabile. Astfel, prin Hotărârea din 18 iulie 2013, pronunţată în Cauza Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovina, paragraful 70, Curtea de la Strasbourg, observând că ambele coduri penale ce s-au succedat din momentul comiterii faptelor şi până la judecarea definitivă (Codul penal din 1976 şi Codul penal din 2003) “prevăd game diferite de pedepse pentru crime de război”, a constatat că a existat “posibilitatea reală ca aplicarea retroactivă a Codului din 2003 să fi fost în detrimentul reclamanţilor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor”, astfel că “nu se poate afirma că aceştia au beneficiat, în conformitate cu art. 7 din Convenţie, de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe”. Prin urmare, instanţa europeană a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art. 7 din Convenţie, precizând totodată că această hotărâre “trebuie înţeleasă ca indicând pur şi simplu faptul că, în ceea ce priveşte stabilirea pedepselor, reclamanţilor ar fi trebuit să li se aplice dispoziţiile codului din 1976 [în ansamblu, n.n.] şi nu faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde”.

40. În soluţionarea acelei cauze nu a fost pusă în discuţie o eventuală îmbinare a prevederilor din cele două coduri. Această abordare, care exclude posibilitatea combinării dispoziţiilor mai blânde din mai multe legi succesive, este deplin argumentată într-una din opiniile concordante, formulate la hotărârea sus-menţionată, potrivit căreia, “În mod logic, principiul aplicării retroactive a celei mai favorabile legi penale este corolarul principiului neretroactivităţii legii penale mai severe. Dacă o lege penală mai severă nu se poate aplica în cazul actelor săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare, atunci o lege penală mai favorabilă trebuie să se aplice actelor comise anterior, dar judecate ulterior intrării sale în vigoare. Dacă legea penală mai severă ar continua să producă efecte după ce a fost înlocuită cu o lege penală mai favorabilă, ar fi încălcat principiul separării puterilor în măsura în care instanţele ar continua să aplice legea penală mai severă, deşi legiuitorul a modificat evaluarea sa privind gradul de gravitate a comportamentului şi gradul corespunzător de severitate a pedepselor aplicabile.[…] Curtea a adoptat o poziţie clară privind definiţia lex mitior cu scopul aplicării unor legi penale succesive: lex mitior este legea cea mai favorabilă acuzatului, ţinând seama de situaţia acestuia, de natura infracţiunii şi de circumstanţele în care a săvârşit-o. Acest lucru înseamnă că art. 7paragraful 1 din Convenţie presupune o comparaţie in concreto a legilor penale aplicabile cauzei acuzatului, inclusiv legea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii (vechea lege) şi cea în vigoare la momentul judecării (noua lege) […]. Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto, adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche şi cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile şi în lumina faptelor cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă acuzatului.”

41. În continuarea argumentaţiei, se arată că, “pentru a stabili care este lex mitior în temeiul art. 7 paragraful 1 din Convenţie, trebuie să se procedeze, de asemenea, la o comparaţie globală a regimului represiv al fiecăreia din legile penale aplicabile în cazul acuzatului (metoda comparaţiei globale). Judecătorul nu poate efectua o comparaţie regulă cu regulă (metoda comparaţiei diferenţiate), alegând regula cea mai favorabilă din fiecare din legile comparate. Două motive sunt oferite în mod tradiţional în sprijinul acestei metode a comparaţiei globale: în primul rând, fiecare regim represiv are propria sa logică, iar judecătorul nu poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi penale succesive; în al doilea rând, judecătorul nu se poate substitui legiuitorului şi să creeze un nou regim represiv ad-hoc, alcătuit din diverse reguli ce decurg din diferite legi penale succesive. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie impune stabilirea lex mitior în mod concret şi global”.

42. Având în vedere considerentele expuse, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării.

43. Potrivit art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”, iar potrivit art. 61 alin. (1) “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”

44. Raportat la aceste prevederi constituţionale, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege, acceptă în mod unanim că “atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu” (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).

45. Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti. Acest fapt nu presupune însă că instanţa supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale ce ţin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. În cazul dedus judecăţii, interpretarea duală a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal este evidentă, însă, pentru argumentele expuse, una dintre interpretări contravine dispoziţiilor care stabilesc sfera de competenţă a puterii legiuitoare, consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie, cu consecinţa înfrângerii separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzute de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Astfel, interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune aplicarea instituţiilor autonome mai favorabile, este de natură să înfrângă exigenţele constituţionale, deoarece, în caz contrar s-ar rupe legătura organică dintre instituţiile de drept penal aparţinând fiecărei legi succesive, cu consecinţa directă a schimbării conţinutului şi sensului actelor normative adoptate de către legiuitor.

46. Curtea observă că noţiunea de instituţie autonomă nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Aşa fiind, chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noţiunii de instituţie autonomă pentru anumite categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susţinut în doctrină şi practica judiciară, presupune că ea are o existenţă de sine stătătoare şi nu depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-şi îndeplini finalitatea. Or, o atare concluzie este inadmisibilă, întrucât nu se poate reţine că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine. Această distincţie are o deosebită importanţă pentru înţelegerea conceptului de lege, pentru că numai aşa se poate oferi noţiunii de “lege penală mai favorabilă” un înţeles constituţional.

47. Faptul că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noţiunea de lege penală ca fiind “orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege” nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziţii sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparţin legii şi au forţa acesteia. Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute şi în legile speciale care reglementează alte relaţii sociale, dar stabilesc, totodată, şi fapte care constituie infracţiuni (cum ar fi infracţiunile reglementate de legislaţia vamală, fiscală etc.). Art. 1 alin. (1) din Codul penal stabileşte că “Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni”, motiv pentru care în absenţa unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de lege penală consacrat de art. 173 are în vedere alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracţiuni, legiuitorul urmărind a face legătura materială dintre Codul penal şi alte legi speciale care, deşi nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relaţii sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziţii le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a înlătura orice fel de obiecţii potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de interpretarea acestui text, este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, exigenţele acestui principiu fiind stabilite prin art. 5 din Codul penal.

48. Având rolul de garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, Curtea Constituţională nu poate ignora şi alte consecinţe de sorginte constituţională, cum ar fi exigenţele ce ţin de lipsa discriminării infractorului, fie ea, în acest caz, pozitivă, care nu numai că justifică, dar impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune că suspecţii/inculpaţii care au comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecaţi sub imperiul legii noi trebuie să aibă, în funcţie de legea mai favorabilă, o situaţie juridică identică ori cu cei condamnaţi anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor săvârşi infracţiuni potrivit legii noi, nefiind permisă o a treia formă de tratament sancţionator ce combină dispoziţii din ambele coduri. Prin urmare, pentru a satisface cerinţele constituţionale ale art. 16 alin. (1) potrivit cărora “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, este interzisă alternarea instituţiilor de drept penal din cele două legi, deoarece, în caz contrar, în aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitivă cu consecinţa creării unui privilegiu pentru infractorul care este judecat în perioada de tranziţie a legii.

49. Toate aceste argumente conduc la constatarea încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, întrucât prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică penală concepută de legiuitor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că numai interpretarea prevederilorart. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate.

50. Potrivit jurisprudenţei sale, Curtea a consacrat posibilitatea şi obligaţia sa de a interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera interpretări de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale. În practica sa recentă, Curtea a statuat că, “fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară, Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări ale prevederilor Legii fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie” (Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013).

51. Acest lucru este valabil şi în ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în realizarea atribuţiilor constituţionale prevăzute de art. 126 alin. (3), a pronunţat o decizie pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul legii. Prin aceasta instanţa de contencios constituţional nu intră în sfera de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional (a se vedea Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă (A se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011). ” (A se vedea Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.)

52. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit că, “indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare” (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011). De asemenea, “în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale” (a se vedea în acest sens Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, precitată).

53. Aceleaşi raţiuni subzistă şi în ce priveşte consacrarea unei anumite interpretări legale prin hotărâri prealabile pronunţate în temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, deoarece şi aceste din urmă norme sunt, în concepţia legiuitorului, o reflexie a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (3) potrivit cărora “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.” Or, capitolul VI al titlului III din Codul de procedură penală instituie “Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare” care se poate realiza fie prin recursuri în interesul legii, fie prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De aceea, conţinutul normei juridice, în interpretarea dată prin aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de constituţionalitate, asemenea interpretărilor date prin deciziile care soluţionează recursurile în interesul legii, aşa cum s-a stabilit prin jurisprudenţa Curţii Constituţională arătată mai sus. În măsura în care prin dezlegarea dată unor probleme de drept se atribuie unui text de lege un anumit înţeles, instanţa de judecată, din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces care se consideră prejudiciată constituţional de dispoziţia legală respectivă în interpretarea statuată prin hotărârea prealabilă pot uza de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate.

54. Curtea Constituţională reafirmă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, “De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, şi Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010).

55. Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, instanţele judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare. De altfel, Curtea Constituţională a statuat că, în ceea ce priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, “aceasta vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terţia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011). Prin urmare, orice altă interpretare pe care practica judecătorească o atribuie textului conferă acestuia vicii de neconstituţionalitate.

56. Totodată, Curtea observă că prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel articolului 5 din Codul penal, în interpretarea dată, valenţe neconstituţionale. Curtea constată că, odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art. 4771 din Codul de procedură penală.

57. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 5 alin. (2) teza întâi, conform cărora “Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale […] dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile”, nu sunt incidente ca efect al pronunţării prezentei decizii, întrucât, în acest caz, Curtea nu declară neconstituţională o prevedere legală, astfel că nu se produc consecinţe asupra existenţei normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului, ci se stabileşte doar, pe cale de interpretare, un unic înţeles constituţional al art. 5 din Codul penal.

58. Curtea constată că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile şi nicio autoritate nu poate ignora înţelesul constituţional astfel stabilit.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 13, al art. 11 alin. (1)lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

1Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală în Dosarul nr. 5.714/118/2012 şi constată că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 mai 2014.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru